umorismoÎn mai toate țările din Est – și România nu face excepție – umorul este înainte de toate un mod de a coabita cu puterea și de a face istoria suportabilă. Exilat pe timpul dictaturii din literatură și din viața publică, râsul s-a retras în cotloanele vieții private și ale limbajului colocvial și argotic. Cu cât puterea este mai obtuză, cu atât umorul capătă nuanțe absurde și cultivă autoironii masochist amare. Nu cred că poți cunoaște în mod profund România fără a-i înțelege mecanismele umorului. De-a lungul timpului, acesta s-a infiltrat în ADN-ul biografic și cel colectiv… Așa se face că un român fără umor este ca o zebră fără dungi. Unui român care vrea să-și exorcizeze umorul nu-i rămâne decât să se mute la Paris, să învețe franceza și să se numească Eugene Ionesco. Sau, mai bine, Emil Cioran.
Nella maggior parte dei paesi dell’Est – e la Romania non fa eccezione – l’umorismo è innanzitutto un modo per convivere con il potere e per rendere la storia sopportabile. Bandita durante la dittatura dalla letteratura e dalla vita pubblica, la risata trovò riparo nei recessi della vita privata e del linguaggio colloquiale e gergale. Più il potere è ottuso, e più l’umorismo assume sfumature assurde e coltiva autoironie masochisticamente amare. Non credo si possa conoscere a fondo la Romania senza comprendere i meccanismi del suo umorismo. Col tempo, questo si è infiltrato nel DNA biografico e in quello collettivo... È per questo che un romeno senza il senso dell’umorismo è come una zebra senza strisce. A un romeno che voglia esorcizzare il proprio umorismo non resta che trasferirsi a Parigi, imparare il francese e chiamarsi Eugène Ionesco. O, meglio ancora, Emil Cioran.
con il sostegno di
